duminică, 13 martie 2011

Scurt istoric al evoluției profesionale în timp.(leapșă)

Uite, Cătălin, din viața foștilor studenți. Așa, ca să te simți și mai legat. Să nu uiti. Cum mi-ai zis tu mai de mult de Timișoara.

Atunci, de mult, când grija-mi cea mai mare se rezuma la a termina cât mai repede mâncarea din farfurie pentru a mă întoarce la joacă (când leapșa se juca altundeva decât în pagini de internet), clocoteau în mine vise mărețe. Mă voiam mereu omul mare, responsabil. Eram profesoara colegilor certați cu cartea, doctorița celor răniți, consilierul celor supărați, cântăreața unei familii entuziaste, mama grijulie a celor mai mici, actrița talentată a unui teatru vechi și prăfuit. Toate astea dezinteresat, neobosit, perpetuu.

Am ajuns, în schimb, împiedicându-mă, între timp de cifre captivante, legi complicate și diverși algoritmi, student mediocru la o facultate cu pretenții astronomice. O alta față de inginer în mulțimea înnebunită. Sper, pe undeva, deep inside, ca și atunci, de mult, ca ceea ce fac să schimbe ceva. Dar, ca om ceva mai copt, cu vise ceva mai realiste, mă rezum la a visa la un trai decent. Mai bun, poate, al copiilor a căror mamă îmi doresc în continuare să fiu la un moment dat.

Plasez mai departe mingea la fileul oricui stă pe poziții.

2 opinii intelepte:

Cătălin c. Vasii spunea...

Oricât ar fi de frumso textul, la partea cu student mediocru am săprotestez!

Biu spunea...

superb.