te uită cum plouă, decembre.

Când plouă, orașul se schimbă total. Ploaia spală și luminează întunericul nocturn și bănățean. Pavajul lucește amenințător și clădirile se văd mai clar. mai mari. mai impunătoare. mai vii. Se curăță de praf și își varsă năduful prin burlanele infinite, sobre și zgomotoase. Oamenii, în schimb sunt mici și obscuri și lipsiți de vitalitate. sunt roboți. Sunt murdari, dar se ascund de ploaia care îi mângâie blând (îi lovește in față, ar zice). Aleargă spre refugii numai de ei știute ca să nu se dezintegreze. Să nu cumva să se schimbe ceva în ei. Să nu cumva să redevină oamenii de odinioară.
Pe de altă parte, câțiva puțini iubind ploaia ca pe o femeie frumoasă. Cei puțini care o simt și se simt. Și își simt astfel gândurile parcurgând milioane de sinapse în corpul în care nu ei nu mai încap.
Se simte diferit, ploaia. ba caldă, ba rece. iubitoare sau tăioasa. Clișeic spus, ploaia te ia sub aripa ei protectoare să îți ascundă durerea de lume. Simți doar tu lacrimi calde și gânduri reci. Hoinărești pe străzi ude spre omul de care nu mai e nevoie să te ascunzi, căci știi că te va primi oricum. și vesel, și trist. ca pe un prieten, ca pe un iubit, ca pe un frate, ca pe un copil. Ca pe cel ce vei veni, într-un final și vei face așteptarea să capete însemnătăți nemaisimțite de nimeni. de tine. de ea. de noi. de voi.

Ploua ieri și străzile-mi păreau mai frumoase...