Dezleagă-mi sufletul de vină

Și ai iubit. Mult și bine și tare. Atât de mult și de bine și de tare încât cuvintele și-au pierdut complet înțelesul. Ai trăit prin priviri, atingeri, zâmbete și lacrimi. Ți-ai sfidat vârsta și maturitatea, ai învățat lucruri și sentimente noi. Te-ai lăsat dus de val. Ți-ai urlat iubirea în lume. Ai strălucit în anii ăia cât alții într-o viață. Și toate astea deși nu auzeai decât că nu e real ce simți, că ești prea mic în lumea asta pentru sentimente atât de mari, că încă nu ai deschis ochii și nu ai făcut primii pași, că nu ți-au crescut dinții și unghiile ca să te poți agăța de viață. Ai ignorat și ai continuat sa simți, să crești, să te împlinești. Ai lăsat să te bată vântul în direcția iubirii tale și ai dat tot ce aveai mai bun și mai frumos. Te-a pustiit, iubirea asta mare, și ai rămas gol apoi, afară în ploaie. Și ai început să cunoști frigul, și singurătatea și întunericul. Viața de care ți se zicea și nu ascultai. Ai continuat, însă, să crești. Să pleci, să îți cauți orizonturile. Fără folos. Ai albit de griji, de greutăți. Ai căutat să iubești și ai căutat greșit. Ai uitat cum se face. Amintirile ți le-ai îngropat departe de văzul tuturor și, mai ales, al tău. Chipul ți s-a luminat, într-un final, dar rămâi închis în carapacea ta protectoare. Încă mai e soare afară, o vreme, și parcă ai ieși să te încălzești. Să zâmbești din nou și să îți fie bine. Ți-e mult prea frică să mai simți căci știi că doare.