Reflexii

Adevărul e că, dincolo de decepții, dureri și ironii, era o femeie frumoasă. Sau cel puțin asta îi sugera în zile răzlețe oglinda în care se privea îndelung acasă, uneori fără a se recunoaște pe sine, sau vitrinele pe lângă care trecea în grabă și la care se uita uneori pe furiș. Degetele-i lungi și subțiri de pianist aranjau o suviță rătăcită și îi treierau părul arămiu în lumina soarelui. Gestul era simplu și natural, dar incredibil de profund. Îi răspândea în jur mirosul feminin și îi dădea un aer inocent de erotism, capabil să trezească la viață și cele mai reprimate instincte. Atârna lung și cârlionțat pe umerii rotunzi, acoperindu-i spatele și învăluind-o în mister. Simțea cum o gâdilă și se cutremura. Râdea apoi. I se spunea că zâmbește frumos, dar nu asculta niciodată. Deși parcă momentele astea atât de rare și încărcate de atâta beatitudine veneau să confirme faptul. Și conștientizând, râdea din nou. Parcă uitase cum să facă asta. Sentimentul era plăcut, chiar dacă extrem de volatil.