Stă liniștită în colțul unei camere prea pline și agitate. Își soarbe cu sfială dâra de lichid negru, aburind, dintr-o ceașcă infinit mică. Îi zboară gândul la singura rutină pe care ființa-i nu o refuză, zboară în dimineți cu urme de săruturi pe umeri goi, cu amestec de cuvinte fără sens în cearceafuri improvizate, cu fum răzleț și aburi de cafea proaspătă. Adoră cafeaua făcută de el în dimineți ca astea. O savurează îndelung și o simte în toți porii. Inhalează negrul tare al boabelor și parcă uită de toate. Ceva aduce așa, a stare de bine. Îl adoră și pe el, când o iubește așa, fără să pună întrebări, când reușește să vadă nevoia ei de afecțiune și de înțelegere. Are aripile frânte, dar reușește să zâmbească, chiar dacă albastrul cerului îi e mult prea departe acum. Ține în mâini esența vieții...
Petrica si altele
Cu 21 ore în urmă
